Oprești este un sătuc aflat la câțiva kilometri de orașul
meu,pe care,conform principiului că”mersul pe jos face picior frumos”, i-am
parcurs într-o oră și ceva,pe o potecă destul de anevoioasă,prin pădure. Există
și o rută ocolitoare,pe unde se poate ajunge cu mașina (preferabil,de
teren...),însă nu se compară cu mersul la pas,prin pădurea colorată de toamnă
în cele mai calde nuanțe.
Satul în sine nu are nimic spectaculos,dat fiind că
există doar câteva case, de o parte și de alta a a uliței,unde cândva exista
VIAȚĂ,existau familii,gospodării,animale...Acum,mai există un singur locuitor
în acest loc uitat de lume,pustiu,dar binecuvântat de o frumusețe a naturii pe
care nu o mai găsești în multe locuri...Îți vine să lași,măcar pentru o
vreme,apartamentul de câțiva metri pătrați,și să rămâi aici,să asculți
liniștea,și din când în când,vreo pasăre sau un greiere.
De obicei,când încep să fac fotografii,mă uit în jur,ca
să evit firele de curent sau telefonie,dar aici...lipseau cu desăvârșire. Deci,nu există nici
măcar curent electric sau alte urme de civilizație...cu atât mai
puțin,internet.Pentru un om obișnuit cu confortul”de la oraș”,e greu de
imaginat cum ai putea trăi aici,dar se pare că, totuși...un singur om trăiește,un om pentru care,
probabil, liniștea și natura sunt suficiente...Mi-aș fi dorit să pot vorbi cu
el,însă cățelul (singurul!!!) din ogradă nu părea prea prietenos și chiar dacă
niciodată nu mi-a fost teamă de câini,am preferat să mă retrag,înainte de a
tulbura în vreun fel,pacea acelor locuri.
Ceea ce am observat,totuși,în acest loc minunat,e că,deși
satul a rămas fără locuitori,copiii sau nepoții încă au grijă de pășunile de
aici, iarba este cosită,căpițele sunt la locul lor în poienițe,aștepând parcă
vremea când oamenii vor ști să aprecieze și...viața la țară.Eu pot doar să mă bucur
că mai există încă asemenea locuri în care frumusețea naturii este în stare
pură și la ea acasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu