Satul Geamăna

Satul Geamăna, între durere și fascinație

         Mi-am dorit de mult timp să ajung în satul Geamăna,un sat aflat în jurul unui iaz de decantare,numit Valea Șesii,din Munții Metaliferi,un loc fascinant prin imaginile care ți se derulează în fața ochilor,odată ajuns acolo.Nu se compară cu nici o fotografie văzută până atunci,prima și cea mai stăruitore impresie fiind că te afli pe altă planetă,chiar dacă drumul până acolo îți demonstrează clar că te afli în România și poți avea neșansa de a rămâne fără mașină...

       Iazul de decantare de la Valea Șesii este mai degrabă o acumulare de nămol,iar culorile care străbat suprafața apei provin de la deversarea sterilului provenit de la exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. E greu de crezut că, odată, aici exista un sat înfloritor,cu peste 1000 de gospodării, unde fiecare om își ducea viața liniștit,preocupat doar de îndeletnicirile gospodărești de zi cu zi: hrana animalelor și munca pământului. Satul a început să dispară în urmă cu 30 de ani, în 1978, când a fost dat un decret de către preşedintele comunist Nicolae Ceauşescu pentru expropierea locatarilor zonei. Peste 300 de familii au primit bani şi materiale pentru a se muta în alte zone,acesta fiind primul pas pentru începerea proiectului de execuţie ce cuprindea exploatarea la zi a minereului cuprifer de la Roşia Poieni. Teoretic,  deşeurile de steril trebuiau depozitate în gropi special amenajate, însă în România sunt aruncate direct în natură,astfel că în anul 1986 a început să se dea drumul la steril,iar acesta a tot curs, acoperind până la urmă aproape toate casele, livezile și pământurile celor care trăiau aici. Acum mai există doar vreo 20 de gospodării,situate undeva mai sus,pe deal,până când nivelul apei le va înghiți și pe ele,peisajul din vale fiind dezolant și fascinant în același timp…totul e scufundat într-un nămol viu colorat,ca un adevărat curcubeu reflectat în apă,singurul martor tăcut al existenței de odinioară al vieții din acest sat fiind biserica.Scufundată și ea până aproape de turlă,încât abia o mai vezi,pare un om gata să se înece,chinuindu-se parcă să își mențină capul deasupra apei,să mai poată respira puțin…un an, doi...

       Am înconjurat lacul pe un drum extrem de anevoios,în speranța că voi întâlni până la urmă măcar un suflet de om,să îmi spună cum își duce viața aici,în acea izolare și cu dificultățile mult mai mari decât în oricare alt sat,dat fiind faptul că nici apa din fântâni nu se poate folosi,nici distanța până în sat nu e foarte ușor de parcurs și nici vreun vecin care să te ajute din când în când nu găsești decât peste un alt deal… Am dat până la urmă peste o mătușică în vârstă,care ieșise cu vaca la păscut,însă pentru că nu vroia să o fotografiez și să îi dau numele,îi voi spune…tanti Florica,o femeie cu obrazul brăzdat de ani și griji,care mi-a povestit cum s-a întors în sat,acum la bătrânețe,după vreo 30 ani de”exil”,în jud.Hunedoara,unde a trait împreună cu familia,neputând să-și uite meleagurile natale,singurul loc unde se simțea”acasă”. Cândva,îmi spunea dânsa,avea numărul 1001 la casă,acum abia dacă mai sunt vreo 20. Cu toate că o duce greu acum,la Geamăna,mi-a spus că aici vrea să moară,că aici e casa ei,chiar dacă nămolul îi va ajunge,poate,curând, pe prispa casei… Apoi,o întâmplare relatată foarte natural și cu un zâmbet șăgalnic în colțul gurii de draga tanti ”Florica”,chiar m-a făcut să râd: vara trecută venise o televiziune să filmeze lacul,oamenii etc,iar ”eu plantam niște argăți(salcâmi) pe marginea drumului,iar unul din domni coboară din mașină și mă întreabă ce plantez acolo.Eu îi răspund că niște bananieri,că n-am chef să mă tot duc la magazin în sat să-mi cumpăr banane de câte ori mi se face poftă…” Românul tot român…nu renunță la umor nici în cele mai grele momente…

       L-am întâlnit și pe nea Ioan mai încolo,pe cărare,un alt om care locuise 30 ani în Războieni,unde își găsise de lucru, a și tinut să-mi arate pe telefonul mobil o poză cu casa pe care o avea acolo…Cu toate astea,și el s-a întors în sat și spunea că nici nu vrea să mai plece de acolo,singura lui tristețe fiind faptul că”nenorociții ăia” au scufundat și cimitirul și cine știe unde l-or putea îngropa și pe el…

       Mai mult ca sigur că acest sat cu aspect aproape apocaliptic nu va mai fi niciodată ce era, dezastrul ecologic fiind ireversibil și cu consecințe triste asupra unor oameni care își duceau traiul modest aici,la Geamăna,însă dacă realizăm cât de ușor putem distruge natura prin defrișări,exploatări de genul celei de la Roșia Poieni sau Roșia Montană,poate ne vom gândi mult mai bine înainte de a începe astfel de proiecte,dacă mai vrem să avem o…țară.