Sunt doar un călător oarecare, deseori pe
cărări de munte... Îmi place natura sălbatică, căsuțele vechi, desprinse parcă
din amintirile lui Creangă, acoperite cu paie și încălzite cu suflet de om
simplu. Mă hrănesc sufletește din povești simple de viață, din fire de iarbă și
păduri colorate meșteșugit în toamne târzii, și după fiecare întoarcere acasă,
mă gândesc la ziua de mâine, când grijile cotidiene ne vor cuprinde, ne vor
îngrijora și ne vor face să uităm că avem destule, chiar prea multe, și că în plus,
suntem sănătoși.
Căsuța din imagine pare să fie un
exponat de la Muzeul Satului, însă hainele întinse la uscat te fac să crezi că
ar putea fi locuită. Nu ai cum să nu oprești motorul, fie și numai pentru a
face o poză și a te minuna că cineva poate locui într-o cămăruță atât de mică,
cu acoperiș din paie, tocit de ploi sau soare arzător. Curiozitatea te îndeamnă
să pășești cu grijă în ”târnațul” cu scânduri șubrede, pentru a intra în casă. Ușa
se închide pe dinafară cu un zăvor din lemn, iar pe dinăuntru cu un cârlig de
metal, dintr-o sârmă ruginită. Intri și calci direct pe pământul umed și
răcoros. Nicidecum pe gresie, parchet laminat sau scândură lăcuită. În stânga e
o masă mică de lemn pe care zac vreo două ”blide” oxidate, cu smalțul sărit pe
alocuri. Pe pământ, lângă ușă, o găleată cu apă și o cană de metal.
Patul - patru scânduri – peste care este
așezat un ”strujac din pănuși” (saltea umplută cu paie sau fân), o pernă
înnegrită și un ”țol” uzat. Într-un cui, agățate unele peste altele, câteva haine
ponosite.
Într-un colț, soba de fier pe a cărei plită poți vedea o oală veche de tuci, în care abia
poți distinge câteva coji de cartofi fierte. Hrana pentru gazdă și cățel.
Tanti Samfira stă pe pat, cu mâinile
împreunate în poală. Are fața brăzdată de ani și griji. Ai senzația că te
privește cu ochii ei mici și albicioși, însă ea privește doar în gol, pentru
că…vede doar câteva umbre, de când cataracta i-a lăsat ochii fără lumină. Din
întunericul ei, povestește că pe vremuri avea două capre și astfel, cu lapte și
brânză, trăiau de azi pe mâine, fără griji, și ea, și Lăbuș. Acum, că nu mai
vede, e greu să aibă grijă de capre, că sunt neastâmpărate și se pierd.
- „Dar, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt sănătoasă.
Atât că nu mai văd. Dar are Dumnezeu Bunuțul grijă de toate”.
Mi se umezesc ochii…Această bătrânică,
ce trăiește la fel ca mulți alți bătrânei pierduți în pustietatea munților este
mult mai săracă decât mulți dintre noi, dar nu se plânge de nimic, deși n-are
lemne de foc, un minim de hrană, vreo vorbă care să-i aline singurătatea sau un
braț care să îi ghideze pașii.
Plec. Nu îndrăznesc să mă uit înapoi. Mă
întorc la ”civilizație”, la viața mea comodă, în timp ce acolo, pierdută sub un acoperiș de
paie, chircită pe pământul umed, viețuiește stingheră bunătatea, laolaltă cu
simplitatea ospitalieră a omului de altădată. N-a cunoscut niciodată evoluția,
stresul, nebunia, depresia, nemulțumirea, viteza, internetul, moda, bogăția
materială. Valorează mai mult decât orice avere pe care ne-o construim noi,
oamenii orașului, cu egoism, în grabă, pe nerăsuflate, uitând de cele esențiale
dezvoltării noastre, în favoarea tehnologiei. Viața adevărată s-a pierdut, am
înlocuit-o cu tehnologie și zile parcurse pe ”repede-înainte”, și uităm tot mai
mult că nu avem decât prezentul, în care Dumnezeu ”Bunuțul”, încă are grijă de
noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu