Mi se întâmplă deseori ca Dumnezeu să îmi scoată în cale oameni-poveste,
oameni care ți se lipesc de suflet din prima clipă, fără să-i fi cunoscut până
atunci, oameni pe care îi poți asculta ore în șir povestind, la fel cum
odinioară ascultai basmele bunicului, lângă gura sobei, fără să clipești. Doar
că tot șiragul de întâmplări este unul real, este însăși viața lor, o viață pe
care o trăiesc așa cum pot, cu bucurii mici, sau cu lacrimi în ochi, cu
bunătăți în farfurii sau cu burta goală, cu prea multe zile care par să aibă
mereu aceeași culoare...Gri.
Am întâlnit și de data asta un astfel de OM, într-o zi de decembrie, când
umblam teleleu la pozat, pe un drum de munte, care nici măcar nu știam unde
duce, dar îl urmasem în speranța că voi găsi ceva zăpadă, care în oraș se lăsa
prea mult așteptată. Am cotit din drumul principal pe un drumeag ce urca
pieptiș, într-o zonă ce părea să fie o mică bucățică de rai, cu căsuțe mici de
lemn și păduri de brazi, când am văzut pe marginea drumului un bătrânel care făcea
semne cu mâna, probabil fără mari speranțe că cineva s-ar îndura să oprească.
Asta în cel mai fericit caz, când ar fi trecut vreo mașină pe acolo. Azi avea
noroc. L-am luat în mașină și a început să turuie despre una-alta, bucuros că
nu mai parcurge cei 4 km până acasă pe jos, ca întotdeauna. Un drum abrupt,
care urca undeva la peste 1000 m, drum pe care îl parcursese și la primele ore
ale dimineții până în sat, la farmacie, ca să își cumpere câteva medicamente,
pentru el și tanti Saveta, nevasta lui. Probabil plecase cu noaptea în cap, la
o temperatură de câteva grade sub minus, din moment ce la ora prânzului se
întorcea spre casă. Aveam să aflu că făcea drumul ăsta cam o dată pe lună, să
își procure câteva lucruri strict necesare, fiindcă nu își permitea mai mult,
el și soția lui neavând nici un venit, decât ajutor social. Că a lucrat la
pădure și a rămas fără nici o pensie. Întotdeauna am considerat că oamenii
aceștia s-ar putea numi eroi, dacă te gândești cum pot trăi de la o lună la
alta cu niște bănuți, pe care noi, probabil, îi cheltuim într-o zi sau
două...pe fleacuri. Omulețul ăsta, cu doi ochi albaștri și câteva riduri pe
obraji, povestea atât de senin că se descurcă cum pot, că un vecin le-a
cumpărat o văcuță, care are acum și un vițel și așa au ce să pună pe masă, că tanti
Saveta face pâine în cuptor, iar el toată vara cosește iarbă și lucrează câte
ceva prin gospodărie și uite-așa le trece timpul, uneori îl mai doare spinarea
sau altele, dar asta-i treaba, că e și el cam...”de mult”. Cam cât de mult?
Așa, cam de 86 ani. 86 ani! Să parcurgi asemenea drum pe jos, fie chiar și o
dată pe lună, să cosești iarba și nu cu motocositoare, ci...cu palmele lui
bătătorite de munca de o viață...Molfăie cu poftă dintr-o plăcintă ce i-o
dădusem și îmi povestește despre viața lui, pe un ton ușor sugubăț, dar într-un
limbaj îngrijit, cu multă bună cuviință, pe care am văzut-o deseori în sătucul
din Apuseni, unde îmi petreceam cândva toate vacanțele... Îmi aprind o țigară
și îl văd pe nea Aurel cum mă privește ușor stânjenit, cu coada ochiului și mă
rușinez, crezând că nu îi place să vadă o femeie fumând, dar îmi dau seama
repede că privea cu jind țigara, pentru că tare își dorea și el un fum. Îi
întind pachetul și i se luminează fața, își aprinde și el o țigară și trage cu
nesaț, apoi reia povestirea și din când în când, joacă și rolul unui ghid
local, arătând în zare și explicându-mi ce sate sunt în jur, fiecare descriere
fiind presărată cu comentariile lui savuroase și oarecare mândrie că s-a născut
pe acele plaiuri. În punguța ce o poartă în mână, îmi arată că și-a cumpărat
ulei pentru drujbă, să mai taie niște lemne, să aibă cu ce se încălzi iarna
asta, el și băbuța lui. Nu-mi vine să cred...La 86 ani taie lemne cu drujba,
apoi cu securea. Și nu se plânge. Trăiește așa cum a trăit o viață, acolo, în
vârf de munte, cu puținul din ogradă, dar cu bogăția imensă din suflet de om
simplu. Și câți asemenea oameni sunt răsfirați prin cătune uitate de lume, unde
timpul parcă a stat în loc, locuri unde nici măcar poștașul nu mai știe că ar
exista vreo adresă...
Mulți ani am făcut voluntariat la un centru de bătrânei, le-am văzut
durerile și neputința, greutatea ce le apasă tot mai mult pe umerii gârboviți,
cu fiecare an, luptele mult prea grele pe care le duc cu viața, și pe care, în
cele din urmă, le pierd...resemnați. Fiecare poveste e altfel, fiecare suflet
amărât și chinuit de neajunsuri și boli îți rupe o bucată de suflet și te
întrebi de ce e totul atât de nedrept cu niște oameni care au ajuns la vârsta
când ar trebui doar să stea lângă sobă, fără nici o grijă, să împletească
ciorapi sau să citească ziarul. Chipuri cu părul nins și vieți neștiute, care
își găsesc sprijin doar într-un baston și în ”Dumnezeu bunuțul”. Care merită
mult, dar primesc...atât de puțin.
