De obicei, când auzi că cineva împlinește o vârstă
înaintată, primul gând care îți trece prin cap e: ” Oh, eu n-o să ajung anii
ăștia...” Și dacă, totuși...îi ajungi? Dacă, în trecerea grăbită a zilelor în
care, mai tot timpul îți faci griji că trebuie să plătești facturi, că trebuie
să plătești rate, că trebuie să faci tot ce poți să îi faci un viitor copilului
tău, și mulți alți ”trebuie”...te trezești, într-o bună zi că viața ta a ajuns
la un prag de, hai să zicem...90 ani? Habar nu ai cum s-au scurs, ai renunțat
demult să îi numeri, ai renunțat să privești în urmă, să îi vezi cum s-au
dus...unul câte unul, ai renunțat pentru că...abia te mai gândești cu ce bani
îți vei cumpăra și luna asta medicamentele, când tot anul economisești câte un
bănuț, să ai cu ce cumpăra o căruță de lemne, pentru ”la iarnă”, sau când stai
pe întuneric ore în șir, ca să nu plătești prea mult curent. Uneori, privești
pe geam...în gol, afară, acolo unde nici nu mai știi dacă e dimineață sau
seară, fiindcă zilele sunt toate la fel. Cenușii.
De-a lungul anilor, am cunoscut câțiva astfel de bătrânei
cu care soarta nu a fost deloc generoasă, și nici blândă, oameni cu obrajii
brăzdați de ani și greutăți, cu mâini în care viața a lăsat cicatrici adânci,
încât abia mai au putere să ducă o cană cu ceai la gură. Oameni care nu se
plâng, nu cer nimic, rabdă totul așa ”cum le dă Dumnezeu”, se descurcă cu un
puțin mai mult decât...puțin, încât privindu-i, te întrebi unde se găsește
atâta putere, într-o mână de om, care abia își duce pașii de ici-colo,
sprijinit într-o cârjă veche, cu spatele încovoiat de griji și necazuri.
Una dintre aceste uimitoare bunicuțe, pe care am
îndrăgit-o din prima clipă, o doamnă pe care mereu am considerat-o un exemplu
de tărie, bun simț și demnitate, a împlinit azi exact vârsta de 90 ani...O
viață de om. Dar nu o viață oarecare, ci presărată cu multe greutăți,
sacrificii, lipsuri, dar care nu i-au știrbit deloc frumusețea din suflet,
aerul boem pe care îl emană când o privești chiar și acum, parcă ar fi
desprinsă dintr-o carte sau un film vechi. Când o zărești pentru prima oară, nu
poți să ți-o imaginezi decât într-un salon cu mobilă de epocă, stând cuminte
într-un fotoliu și așteptând să bea un ceai. Pe care, într-un mod firesc, nu ar
deranja pe nimeni să îl prepare, nu ar suna nicidecum din clopoțel, ci și l-ar
pregăti cu siguranță, ea însăși, pentru că...așa e ea...mult prea modestă.
Mi-ar fi plăcut ca această frumoasă aniversare să o petreacă exact într-un
astfel de salon, astfel de oameni merită să primească mult mai mult decât le-a oferit viața, dar...cred că un tort și
câteva flori aduse din inimă, au compensat măcar azi, absența unor alte bucurii
de care nu are parte. Cel puțin, lacrimile din acei ochi senini, albaștri spun
mai mult decât zeci de cuvinte și...doar în asemenea clipe îți dai seama cât de
ușor este să faci o bucurie cuiva. Unul dintre lucrurile care nu au preț...Dar
au valoare. De OM.
