joi, 24 martie 2016

Viața la...90 ani



       De obicei, când auzi că cineva împlinește o vârstă înaintată, primul gând care îți trece prin cap e: ” Oh, eu n-o să ajung anii ăștia...” Și dacă, totuși...îi ajungi? Dacă, în trecerea grăbită a zilelor în care, mai tot timpul îți faci griji că trebuie să plătești facturi, că trebuie să plătești rate, că trebuie să faci tot ce poți să îi faci un viitor copilului tău, și mulți alți ”trebuie”...te trezești, într-o bună zi că viața ta a ajuns la un prag de, hai să zicem...90 ani? Habar nu ai cum s-au scurs, ai renunțat demult să îi numeri, ai renunțat să privești în urmă, să îi vezi cum s-au dus...unul câte unul, ai renunțat pentru că...abia te mai gândești cu ce bani îți vei cumpăra și luna asta medicamentele, când tot anul economisești câte un bănuț, să ai cu ce cumpăra o căruță de lemne, pentru ”la iarnă”, sau când stai pe întuneric ore în șir, ca să nu plătești prea mult curent. Uneori, privești pe geam...în gol, afară, acolo unde nici nu mai știi dacă e dimineață sau seară, fiindcă zilele sunt toate la fel. Cenușii.
       De-a lungul anilor, am cunoscut câțiva astfel de bătrânei cu care soarta nu a fost deloc generoasă, și nici blândă, oameni cu obrajii brăzdați de ani și greutăți, cu mâini în care viața a lăsat cicatrici adânci, încât abia mai au putere să ducă o cană cu ceai la gură. Oameni care nu se plâng, nu cer nimic, rabdă totul așa ”cum le dă Dumnezeu”, se descurcă cu un puțin mai mult decât...puțin, încât privindu-i, te întrebi unde se găsește atâta putere, într-o mână de om, care abia își duce pașii de ici-colo, sprijinit într-o cârjă veche, cu spatele încovoiat de griji și necazuri.
       Una dintre aceste uimitoare bunicuțe, pe care am îndrăgit-o din prima clipă, o doamnă pe care mereu am considerat-o un exemplu de tărie, bun simț și demnitate, a împlinit azi exact vârsta de 90 ani...O viață de om. Dar nu o viață oarecare, ci presărată cu multe greutăți, sacrificii, lipsuri, dar care nu i-au știrbit deloc frumusețea din suflet, aerul boem pe care îl emană când o privești chiar și acum, parcă ar fi desprinsă dintr-o carte sau un film vechi. Când o zărești pentru prima oară, nu poți să ți-o imaginezi decât într-un salon cu mobilă de epocă, stând cuminte într-un fotoliu și așteptând să bea un ceai. Pe care, într-un mod firesc, nu ar deranja pe nimeni să îl prepare, nu ar suna nicidecum din clopoțel, ci și l-ar pregăti cu siguranță, ea însăși, pentru că...așa e ea...mult prea modestă. 
        Mi-ar fi plăcut ca această frumoasă aniversare să o petreacă exact într-un astfel de salon, astfel de oameni merită să primească mult mai mult decât  le-a oferit viața, dar...cred că un tort și câteva flori aduse din inimă, au compensat măcar azi, absența unor alte bucurii de care nu are parte. Cel puțin, lacrimile din acei ochi senini, albaștri spun mai mult decât zeci de cuvinte și...doar în asemenea clipe îți dai seama cât de ușor este să faci o bucurie cuiva. Unul dintre lucrurile care nu au preț...Dar au valoare. De OM.