photography: 2014

Știu...Crăciunul ar trebui să îi bucure mai ales pe copii.De acord.Nici un copil nu ar trebui să treacă prin copilărie fără să fi simțit gustul cozonacului și nerăbdarea de a rupe hârtia de pe cadoul de sub brad.Nici un copil nu ar trebui să mănânce de Crăciun o napolitană și un pachet de biscuiți,într-un orfelinat.La fel cum nici un copil nu merită lacrimi înghețate pe obraz,cu mânuța la fel de înghețată,întinsă la un colț de stradă.Pentru un colț...de pâine.La fel cum nici un om în lumea asta nu merită să fie singur de Crăciun.Te întrebi ce poți face,doar nu îi poți ajuta pe toți.Nu,nu ai cum.Dar poți aduce un zâmbet și o mângâiere unor oameni pentru care singurătatea e mai grea decât o boală,care privesc pe fereastră doar pentru a vedea când e dimineață sau seară,fiindcă...nu mai așteaptă pe nimeni. Oameni care nu mai văd zăpada așternută peste dealuri,pentru că o au deja pe tâmple,o au în suflet,o adună în pumni zi de zi,an de an...Nici măcar nu se mai întreabă câte ierni vor mai fi. Toate sunt la fel....Goale și pustii.

Știu...nu îi vezi. Nici nu stau la vedere,stau resemnați în căsuțele lor modeste și...așteaptă.Ceva.Orice.Un cuvânt,un gest...un strop de atenție.Măcar de Crăciun. În bucățica ta de univers,poți face o bucurie cuiva.Un om,un copil,un bătrân...un suflet.

Acum câțiva ani, la un centru de bătrânei am găsit un calendar.Un calendar gri,cu aceeași imagine,zi de zi,lună de lună.L-am dat jos de pe perete și am început să facem altul,lipind câte o părticică de timp,acolo unde trebuia, pentru ca unele zile să devină ”altfel”,să aibă puțină culoare și zâmbet.Nu știu dacă acest puzzle va arăta cândva ca un întreg,dar știu că fiecare piesă înseamnă ceva.Ceva care te duce cu gândul la cântecul lui Dinu Olărașu...”n-ai nevoie de foarte multe să fii fericit”...

Om bun,acești bunicuți îți citeau cândva ”Tinerețe fără bătrânețe”,dar au uitat să îți spună că era doar un basm...că într-o bună zi sub vopseaua șaten deschis,se va afla și...iarna ta, că ridurile din colțul ochilor nu mai sunt demult din cauza zâmbetului,ci a grijilor,a neputinței,a lacrimilor.

Încă mai ai timp...la etajul de sus este o bătrânică rămasă singură,cu pisica ei și cu proteza din pahar.La colțul străzii de unde cumperi pâine,îl vezi mereu la fereastră pe bătrânelul acela simpatic ce pufăie o pipă și privește în gol.La țară,bunica te așteaptă de ani de zile...cu cele mai bune plăcinte, laptele proaspăt și ouăle din cuibar...

Și,nu te gândi că nu ai bani,fiindcă ei nu au nevoie nici de cadouri,nici de portocale,nici de alte bunătăți.Chiar dacă nu au avut parte de ele de mulți ani. Nu.Singurul lucru pe care și-l doresc este...să le treci pragul.Să îți sacrifici o oră din timpul tău,să îi asculți,chiar dacă se plâng de durerile de spate,să le vorbești și dacă vrei,să le cânți un colind. Nu contează că nu ai voce și nu te pricepi la game.

Iar când vei face toate astea,te rog să îi privești în ochi.Vor fi plini de lacrimi.De recunoștință.De fericire.Fiindcă puținul care îl faci tu,valorează mult în sufletul unui bătrânel singur pe lume,în sufletul unui copil care se bucură de primul fulg de nea,dar nu se poate bucura de sarmalele puse în farfurie de mâna unei mame.

Faptul că te-ai gândit la el,la omul mai puțin norocos decât tine înseamnă că ai suflet,înseamnă că poți înțelege că acel copil din noi vrea să fie mângâiat pe creștet de sărbători,vrea să îi spui că va fi bine,că Moș Crăciun chiar există și va fi lângă el,în seara de ajun.

Zâmbetul unui copil e la fel de prețios și la 5 ani,și la...80.